Pour vous, lecteurs qui comprenez le roumain, voyez si dessous le très bon article paru dans l'hebdomadaire culturel bucarestois Observator cultural, sur les Rencontres des traducteurs de littérature roumaine. Pour comprendre de quoi il s'agissait, il faut remonter un peu le cours de notes...
"Pe 21 şi 22 aprilie 2008, la iniţiativa Asociaţiei Traducătorilor de Literatură Română (ATLR) din Franţa, înfiinţată în 2007 şi avîndu-l ca preşedinte pe Dumitru Ţepeneag, a avut loc la Institutul Cultural Român din Paris prima întîlnire internaţională a traducătorilor de literatură română. Magda Cîrneci, directoarea institutului şi membru fondator al ATLR, este una dintre persoanele care au făcut ca această întîlnire să fie posibilă.
Paris, 21 aprilie 2008.
Rue de l’Exposition, nr. 1: Institutul Cultural Român. Miros ademenitor de cafea. Se aud voci la etaj. Am un îndărătnic sentiment de uimire: oameni din nu ştiu cîte ţări vorbesc între ei româneşte, în acest loc din Paris. Voi afla că sînt veniţi din Austria, Bulgaria, Cehia, Grecia, Germania, Marea Britanie, Polonia, Rusia, Israel, Ungaria... lista e incompletă. Printre temele meselor rotunde semnalate în program: locul traducătorului în lanţul editorial, aspecte ale României de astăzi, limba populară şi argotică în literatura română contemporană, traducătorul ca scriitor bilingv. Moderatori sînt Magda Cîrneci, Mirela Patureau, Virgil Tănase, Dumitru Ţepeneag, Laure Hinckel. Aceasta din urmă, secretara ATLR şi principala organizatoare a întîlnirii, este unul dintre cei mai activi promotori ai culturii române în Franţa.
Reacţia mea la auzul limbii materne în acest cadru multicultural e cu siguranţă condiţionată de povara prejudecăţilor şi a complexelor de inferioritate. Asemenea unor prieteni români intrigaţi de aspiraţiile mele de a vizita odată şi-odată ţări neoccidentale, nesemnalizate pe hărţile turismului prestigios şi zornăitor, mă întreb şi eu cu naivitate: ce le aduce acestor vizitatori luminaţi frecventarea culturii române? „Am cîştigat bani destui în tinereţe, acum pot să fac ce-mi place“, mi-a răspuns, de altfel, în continuare tînărul traducător al lui Mircea Cărtărescu în norvegiană, Steinar Lone. Lumea în care s-a născut îi autorizase un asemenea parcurs electiv.
E prea scurt timpul ca să aflu pe ce căi a ajuns fiecare dintre participanţi să devină un cunoscător al literaturii române. „E pură întîmplare“, mi s-a răspuns de cîteva ori – o întîmplare care lua adesea chipul unor prieteni. Dinu Flămînd a vorbit despre norocul pe care îl are literatura română de a o avea pe Marily Le Nir, minunată traducătoare a lui Nicolae Steinhardt, născută în România din părinţi francezi. |n unica ei tentativă de a călători în România comunistă prin anii ’70, Marily Le Nir a trebuit să explice, într-un interogatoriu care a durat cîteva ore, cu ce scopuri revenise în ţara copilăriei sale... Limba română, îndelung nevorbită în acest context ostil, i-a rămas din fericire „înrădăcinată în suflet“. Şi pentru alţii româna este legătura greu de destrămat cu o viaţă anterioară: chiar după ce încercase să se rupă de trecut, Yotam Reuveny, editor şi traducător din Israel, a înţeles că „rămînea număratul“ în româneşte, că „magia cuvintelor aştepta sub aceea a numerelor“. Laure Hinckel a evocat traducerea ca pe o salvare, ca pe o luptă împotriva izolării şi a pierderii limbii materne, după mai mulţi ani petrecuţi în România departe de orice comunitate franceză. Cucerirea unei limbi străine poate însemna deci şi urgenţa întoarcerii la limba dintîi.
E o poveste pe care am trăit-o, poate, mulţi dintre noi cei, să zicem, „exilaţi“, deşi termenul s-a golit din fericire astăzi de ameninţările de altădată: am traversat totuşi o separare aridă a culturilor, înainte de a le face să comunice. Îmi dau seama că, pe măsură ce scriu despre limba şi cultura română, mă năpădesc din nou frămîntările unor marginalităţi din pricina cărora am amuţit uneori în toate limbile învăţate şi ale căror cauze nu le-am înţeles decît încetul cu încetul. Marginalitatea ardelencei căreia i se spunea mereu la Bucureşti fie că „are“, fie că „nu are accent“. A româncei căreia în Franţa i se fac complimente pentru felul în care vorbeşte limba franceză. „Şi franceza dumneavoastră e frumoasă“, sînt uneori tentată să le răspund interlocutorilor mei a căror limbă este pur şi simplu, fără complimente şi fără comentarii. Motivaţia traducătorului se naşte, poate, şi din dorinţa de a aşeza în centru o marginalitate lingvistică uneori inconfortabilă.
M-am abţinut deci de la reacţiile entuziaste care îmi dădeau ghes la auzul analizelor fine practicate în română de cutare şi cutare participant. Aş fi riscat în plus să aflu că limba vorbită cu atîta eleganţă de presupuşi non-nativi era cel puţin la fel de legitimă ca a mea (dacă simplul fapt de a te fi născut în România poate da o asemenea legitimitate...). La Paris, printre aceia care sînt prin natura muncii lor „coautori, agenţi literari, propagandişti culturali“, ca să reiau definiţia dată de Dumitru Ţepeneag, am întîlnit oameni a căror modestie era impresionantă şi adevărată. Gerhardt Csejka, traducător al lui Mircea Cărtărescu în germană, recent recompensat pentru calitatea traducerii sale cu un premiu prestigios, a insistat asupra rolului secundar (cel puţin din punct de vedere cronologic) al textului său: „nu mă simt autor“. Reacţia lui venea în urma unei discuţii lansate de Virgil Tănase despre libertatea pe care trebuie să şi-o asume cel ce transpune un text într-o limbă străină, pentru ca noua versiune să aibă valoare literară. Adam J. Sorkin, traducător în Statele Unite al unor poeţi români (Ruxandra Cesereanu, Magda Cîrneci etc.) nu se încumetă să vorbească o limbă pe care o înţelege cu acuitate. Aflat printre invitaţi, Dan Lungu a vorbit despre modul în care traducerea a influenţat chiar viziunea sa despre scris: de la perplexitatea iniţială la ideea că un roman ca Raiul găinilor, cu universul său lingvistic atît de particular, ar putea fi valabil într-o altă limbă, pînă la impresia că versiunea franceză pe care i-o propunea Laure Hinckel e mai izbutită decît originalul.
Unele momente simptomatice pentru rivalităţi culturale tradiţionale au fost aici generatoare de haz şi complicitate. Cu talent histrionic, Dumitru Ţepeneag îi îndemna pe participanţi la emulaţie, citînd cazul culturii maghiare, care ştie să se promoveze şi să se vîndă în lume. „Exact aceleaşi cuvinte le-am auzit şi înainte de a veni“ – a intervenit Gabriella Koszta, editoare şi traducătoare a lui Dan Lungu în Ungaria, înveselind sala: „Mi s-a spus: să vezi tu ce bine ştiu românii ăştia să se prezinte şi să se exporte! Prin urmare, eu am venit aici să vă spionez“.
-
De cînd, ca atîţia alţii, mă întorc foarte rar acasă şi văd cum se destramă configuraţiile „eterne“ ale copilăriei, sînt din ce în ce mai vulnerabilă la straturile timpului. Parisul însă nu este pentru mine un loc cu amintiri. În el pot să păşesc euforic, un pas în imaginar, doi pe stradă. Mai resimt uneori sentimentul de irealitate care m-a năpădit la prima mea vizită aici, cînd, undeva la picioarele turnului Eiffel, am văzut o clasă de liceeni jucînd fotbal pe terenul de sport din apropierea şcolii lor. Pentru mine era incredibil faptul că unii îşi duceau viaţa cotidiană în miezul mitului.
Paris, rue de l’Exposition: lîngă clădirea consulatului României care se uită chiorîş de după gratii, cu aerul acela ostil al unor clădiri oficiale (mi-l imaginez, de exemplu, pe Ben Corlaciu făcînd greva foamei în anii ’80 pentru a obţine permisiunea de a-şi aduce în Franţa soţia şi copilul), se află din fericire uşi prietenoase. Dacă citesc realitatea în felul acesta, este pentru că fac parte dintre cei pentru care funcţionează încă distincţia „înainte“ şi „după“ 1989. Sînt deci entuziastă atunci cînd un colocviu internaţional al traducătorilor de literatură română poate să aibă loc, astăzi, cu sprijinul instituţiilor româneşti. Încîntată să aflu despre existenţa unui program de rezidenţe pentru traducători la Mogoşoaia, prezentat de Florin Bican de la Insitutul Cultural Român din Bucureşti. Oarecum uimită că normalitatea însăşi e cu putinţă... Pe cînd mă pregătesc să formulez o concluzie despre caracterul benefic al acestui gen de întîlnire culturală, un mesaj adresat participanţilor la întîlnirea de la Paris de către Philippe Loubière, membru fondator al ATLR, îmi soseşte în mesageria electronică. Un astfel de colocviu ar merita să fie organizat în mod regulat, scrie el, pentru a le permite traducătorilor să se cunoască şi să se sprijine reciproc, într-un context în care evenimentele valorizante pentru cultura română sînt rare – Philippe Loubière menţionează Les Belles étrangères în 2005 şi un colocviu consacrat Hortensiei-Papadat Bengescu la Inalco, Paris. Ingrid Baltag din Austria subliniase în timpul unei mese rotunde importanţa unui festival ca Insolite Roumanie (Normandia), unde se pot vinde cărţi şi promova autori...
Unul dintre principalele merite ale întîlnirii organizate la Paris este acesta: de a fi adus împreună oameni care de prea multe ori lucrează izolaţi, oferindu-le un context în care munca lor să devină vizibilă şi recunoscută.
––––––––––––
Monica Salvan este profesoară de limba şi literatura franceză în Franţa din 2001. Doctorandă la Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale (Inalco) din Paris. A tradus fragmente semnate de Ruxandra Cesereanu şi Doina Ioanid pentru volumul Soleils différents, Éditions L’Inventaire, 2008."
